Simt prea multe

De fiecare dată când am cunoscut o persoană, am fost prietenoasă. Am fost deschisă, pentru că nu poţi şti dacă te vei înţelege cu persoana respectivă decât dacă începi cu dreptul înainte. Dintotdeauna lumea a apreciat acest lucru la mine... şi nu numai.

Mi s-a spus că sunt un geniu. Asta a fost a doua fază. Mi s-a spus că voi deveni orice vreau să devin pentru că am toate calităţile necesare şi multă încredere în mine (prea multă chiar, cred eu). Am fost de acord cu ei. Nu merita să fiu extraordinar de modestă, pentru că ştiam că eram capabilă de multe. Încă de la 7 ani am fost un elev model şi am dezvoltat aptitudini matematice foarte repede, iar lucrurile la care nu mă pricepeam, le îndreptam imediat.

Dar acum?

Unii ar spune că am viaţa perfectă: acum locuiesc în Regatul Unit, merg la şcoală fără stres, la examene iau note mari fără să clipesc, cânt la pian, scriu. Încerc să fiu în continuare amabilă şi să ajut pe oricine...

Dar ştiţi, de fapt, unde se duc toate aceste eforturi?

Nu ştiu. Pentru mine, toate aceste eforturi pe care le fac nu îmi oferă niciun fel de satisfacţie personală, pentru că m-am obişnuit să lucrez la aceste standarde. Iar când nu ating aceste standarde, mă simt incredibil de prost.

Simt prea multe.

Ajung acasă şi plâng. Dau de pereţi. Mor în interior şi îmi dau seama cât de singură sunt de fapt. Cum mi-am lăsat în urmă toţi prietenii când am venit aici. Cum încă trăiesc în trecut şi nu pot să fac faţă.

Cum încerc să mă conving că sunt independentă, când, de fapt, dezamăgirea pierderilor consumă tot ce am construit o viaţă întreagă. Şi doare. În acest moment mă doare.

Pentru că am fost atât de amabilă şi m-am luptat pentru toată lumea...

Iar acum nimănui nu-i mai pasă dacă sunt în viaţă.

Carte nouă pe Wattpad

Sunt extrem de încântată să vă anunţ că...

*tobe*

*mă prefac că nu aţi citit titlul*

...am început o nouă carte pe Wattpad! Iată un extract din ,,Cioburi de galaxie":

"Nu am lacrimi. Sau poate sunt prea şocată ca să mai pot plânge.

Trântesc uşa de la intrare şi-mi lipesc spatele de perete. E în regulă, îmi spun. De aici nu te mai aude nimeni. Însă inima îmi bate atât de repede şi simt atât de multe lucruri, nu ştiu care mă controlează cel mai tare, care-mi face capul să plesnească şi ochii să se închidă de durere, iar pumnii să se strângă atât de tare, că-mi simt unghiile intrând în carne.

Strângând ochii, îmi dau seama că durerea psihică este de mii de ori mai groaznică ca cea fizică. Nu-mi mai trece. Oare dacă trântesc pumnul de perete o să plâng de durere?

Trebuie să plâng. Am nevoie să plâng. Vreau să mă concentrez pe altceva decât pe bătăile inimii care par s-o ia la goană mai repede decât am simţit-o vreodată.

Continui să vorbesc, însă hohotele distorsionează sunetele şi ştiu că nu mai scot pe gură nimic inteligibil. Totuşi, continui să mă gândesc: cum m-a ignorat, cum a ridicat din umeri când Alexandra l-a întrebat dacă-i pasă măcar de mine, cum a trecut pe lângă mine când eram distrusă.

Eu nu i-aş fi făcut niciodată aşa ceva."

Click mai jos pentru a citi cartea :) Vă pupă Abe.